să mă apuc de cur şi să mă plimb prin cameră. să beau toată ţuica terebentinoasă şi să mă joc de.a tramvaiul, călătorii şi controlorul. ăsta.i un joc bun, în care nimeni nu pierde nimic. dacă eşti basarabean, fumezi iarbă multă şi proastă, atunci ie jocul ideal. te aşezi în mijlocul camerei, ceilalţi se ţin de bare imaginare, cineva imită sunetul tramvaiului, discuţiile între pasageri, te uiţi in tavan, blea, m-am zaibit, vine controlorul. Controlorul de obicei era Nelucu, care de obicei piuia atunci când se simţea bine. relaxat. piuia cu talent chiar. avea o voce potrivită pentru piuit, subţire-răguşită, cam cam o găină bătrână care bea mult, ouă mult şi mănâncă mult. Apropo, să mă fut în găinile bătrâne. Am pus-o pe una la fiert. A ieşit un căcat. Nici Muistu n-a halit nimic. Muistu ie motanu.
Dar în postura de controlor, Nelucu se lua în serios. Controla oamenii. Era o atmosferă plăcută şi când borau pe balcon sau prin vreun colţ şi când era linişte. Era bine, pe bune. Nimeni nu pizduia prea tare pe nimeni, sau toţi pizduiau tot…acum bucurestiul…tandru ca un căcat slobozit urgent, din ăla sleios…te bucuri că scapi de el…dacă pun puncte puncte îl plagiez pe celine?
să-mi bag pula, ce căcat. viaţa mea a ajuns un joc secund. nici măcar secundar. nu mai există prim.planuri. îs muie de la terebentină, n-aş aprecia acu nici măcar o ceaţă pizdoasă, 3 sticle de vin bunişor şi o pizdă ceţoasă. nu.i o inversiune de prost gust, e pizda pe care o lingi cu ochii împăienjeniţi, lucrul ăla frumos mirositor asupra căruia te apleci, dacă eşti beat, ca asupra unui text din ricoeur.
cum zicea d. unde mai vezi vreun lucru frumos? unde gineşti graţia? cum o prinzi şi nu-i mai dai drumu? prin scris, cred. nasol, nu ştiu să fac treaba asta. adunate, mai mult de vro 10 rânduri calumea n-am scris niciodată. ie mişto să scrii. singur cu zeii, dar băga.mi.aş pula.n muze.
dacă-mi fac rost de copchil, îl încui în casă, cu iliada,carlos williams,etc etc etc, îl învăţ cum să-şi facă laba, îi aduc curve, pe la vro 18 ani îi dau thc, din când în când coca, îi fac plăcinte cu smântână şi stafide. sau îl las să facă absolut ce vrea. dar ca imbecilii de acuma, greu, greu.
în piatra neamţ colcăia pe străzi, câţiva ani buni, un individ pe care oamenii il strigau Pâne Poapătă. Avea un defect de vorbire, şi cocoaşă. Nu spunea altceva decât pâne poapătă. Nimic nu mânca decât pâine proaspătă. Îşi întindea încet degetele înspre pâinea pe care i-o dădeai, o pipăia la început grijuliu, apoi dacă îi convenea prima impresie, mai cu coaie, îşi înfigea degetele în ea, o înşfăca şi o pizdea la fugă.
au futut oraşul. i-au pus dale de piatră frumos geometric ele aranjate. garduri verzi, spaţii vezi, oamenii ai ordinii verzi, probabil şi babele au pungi în care câini verzi se cacă verde. dalele sunt peste tot, portocaliu deschis. pictorii sunt fericiţi, au ocazia să bea mult de tot, mai mult decât de obicei. căcatul verde portocaliu e obscen. căcatului verde portocaliu i-au pus numele de “un oraş civilizat, un oraş european”. în piatra am găsit cerneală pentru imprimantă, ieftină şi bună, în tubuleţe de plastic portocaliu. nu glumesc. mi-am luat două. în unul dintre ele stă linistită o bobiţă de căcat de câine şi nişte nisip şi pietricele. fuck nature, boy.
